PROCAM SRL - Cine suntem sau Cum ne vedem noi, căci fiecare vede altceva

Firma Procam şi-a început activitatea în 1999 prin asocierea actualilor asociaţi ai societăţii, subsemnatul, Radu Tufan, şi Adrian Cioată, ambii ingineri - unul absolvent de Electronică la Iaşi, iar celălalt absolvent de TCM la Cluj, cu scopul  de a creea o firmă care să producă piese mecanice de precizie prelucrate prin aşchiere din metal şi nu numai, piese cu destinaţie ţintă: piaţa industrială din Germania. Aveam un client pe care ne puteam baza - o firmă de intermediere de tip import-export, patronii fiind soţ-soţie (el neamţ, ea săsoaică plecată din Sibiu).

La începuturile noastre ca ingineri, amândoi asociaţii am lucrat ca stagiari, repartizaţi cu repartiţie (ultima imediat după Revoluţie), la o întreprindere mecanică de maşini textile din oraş. Acolo ne-am cunoscut, acolo am răbdat de foame şi frig, acolo am învăţat meserie, acolo am  prins microbul ingine­riei. Erau anii ’90. Eu am lucrat ca inginer punere în funcţiune utilaje şi, după un timp, inginer proiectant pe partea electrică/electronică, iar dl. Cioată a lucrat ca tehnolog-programator la maşini-unelte cu comandă numerică, ulterior, după ani, devenind şef de secţie acolo.

Viaţa ne-a despărţit prin ’93. M-am apucat de comerţ şi mi-am văzut de treabă, deşi eram sătul de controale, acte, autorizaţii, drumuri lungi şi dese cu maşina. În acest timp, colegul meu, dl. Cioată, a rămas la fabrică ani buni.

Cum a început afacerea

Au trecut anii. La un moment dat am început să caut idei de afaceri, altceva decât comerţ. M-am abonat la Capital, la Idei de Afaceri. Am fost la TIB de câteva ori cu dl. Cioată şi mi-a propus să cumpărăm un utilaj uzat, rusesc pe care să-l modernizeze un cunoscut (cu un calculator industrial şi acţionări aduse din Ungaria). Ideea mi-a surâs. Am analizat-o o săptămână – două şi mi-am zis că e un început bun. Aşa că am pornit asocierea în activitatea de producţie cu dl. Cioată, în aprilie 1999, pe firma de comerţ a dânsului.

Pierdusem primele trenuri, când utilajele bune se cumpărau pe nimic, când luai scule cu duba, la preţ de fier vechi, când puteai cumpăra bucăţi de hală din fabrică. Ne-am încurcat în acte un an şi jumătate, cu avocaţi, cu notari, cu autorizaţii, cu Registrul Comerţului (firma avea sediul în alt oraş), dar odată şi odată am intrat în line dreaptă. Aşa că în 2001 firma a devenit Procam SRL, cu sediul în Târgu-Mureş, firmă cu obiect de activitate: prelucrarea de precizie a pieselor metalice. Am închiriat o mică hală de la o întreprindere cu destule spaţii disponibile. Între timp am descoperit că, pe lângă freza CNC, avem nevoie cel puţin  de polizoare, strung, freză, maşină de găurit… Am luat un strung clasic şi o freză veche pe care am început să le recondiţionăm cu forţe proprii. Între timp utilajul rusesc suferea operaţia de reîntinerire. Omul făcea asta pentru prima dată, pe banii noştri, fiind primul utilaj de acel tip din ţară modernizat astfel. Am avut ceva emoţii!

Am băgat maşina în hală, am angajat primul muncitor urmând să lucrăm şi noi doi. După ce am făcut proba utilajului, dl. Cioată i-a adus pe nemţi la firmă. Aceştia îl cunoşteau din fabrică, ştiau ce poate (la un moment dat a fost şi la ei, în Germania, în delegaţie). Erau ciudaţi, cel puţin pentru mine, nemţii ăia! Intrau în fabrica de maşini textile, unde am lucrat, se uitau şi întrebau mereu: ,,De ce faceţi aşa? De ce folosiţi aia aşa? Dar procedeul ăsta tehnologic ce face?”. Pe urmă am aflat că şi la partenerii germani făceau la fel, după care veneau şi îi învăţau pe români cum fac nemţii. Venind des în România, ajunseseră să-i ştie pe angajaţi după nume, după profesionalism. După mult timp am aflat că ei erau atunci la început de business, dar aveau atuul cunoaşterii industriei româneşti şi a mentalităţii românilor. Şi mai aveau ceva - şcoala germană. Germanii, în general, se fereau atunci de ...estul îndepărtat şi roşu. Ei bine, au construit o afacere care producea 1-2 tiruri de piese metalice pe săptămână! Şi afacerea durează şi azi, dar la un nivel mai mic. Am să mai revin asupra lor în articol, deoarece pentru mine, şi cred că şi pentru alţii sunt un model de oameni de business, care au pus cap la cap profesionalismul, costul scăzut al forţei de muncă din România şi a materiilor prime româneşti cu rigurozitatea germană.

Deci, reiau: au venit nemţii, au văzut, s-au minunat şi ne-au acordat încredere, ne-au dat primele repere în lucru. Am avut puţin noroc - erau din aluminiu turnat, iar în oraş exista turnătorie de aluminiu şi lucrul era curat. Am făcut modelele mamă de lemn la o tâmplărie, am dat la turnat modelele de aluminiu, le-am prelucrat, am dat la turnat după ele piesele brute de aluminiu, le-am prelucrat şi, după o săptămână de la primirea desenului, am dat mostrele. A fost un mare efort, dar a meritat: clienţii noştri au prins încredere în noi, am asimilat reperele. Banii nu erau spectaculoşi, dar era un capăt de unde puteai să  spui: ,,cam pe aici va fi tunelul unde ar trebui să vedem odată luminiţa aia’’. Şi mai era ceva - plata era la 15 zile. Aveam viteză mare de întoarcere a banilor, chiar dacă nu era un câştig prea mare.

Am mai avut păţanii notabile ce puteau să ne oprească din drum. Am deschis cont la o bancă. Din prima încasare externă de 500 de mărci au lipsit 125 de mărci. Am cerut explicaţii nemţilor, ei au zis ca nu e de la ei, ne-au trimis hârtiile de bancă - nu era de la ei. La bancă nu au putut să ne explice unde sunt banii. Aşa că i-am pedepsit şi 10 ani nu am mai operat prin ei. După ani, când aveam profit, rulaj, tot felul de coeficienţi de-ai lor foarte buni, au tot venit la îmbiat câţiva ani ca să ne prindă de clienţi, dar aici urmează altă poveste, căci lucrul cu băncile/finanţele este specialitatea mea şi vă pot spune destule.

Închid paranteza cu băncile, revin la nemţi, îi numesc aşa, şi sper să nu se supere, pentru că mi-e mai simplu. S-au minunat şi, cred că văzând că suntem tineri, cu putere de muncă, cu carte, au mizat pe noi. Şi bine au făcut, căci, după câţiva ani, eram singura firmă din zonă cu care mai puteau colabora şi care se încadra în preţ şi calitate. Au urmat vreo 10 ani grei, clienţii străini nu veneau la firme mici, aveam un client unic de care depindeam 99%, aşa ca nu puteam negocia decât pe baza creşterii preţului la materiile prime.

Pas cu pas

Aşa, încet, am crescut ca firmă, a crescut numărul de angajaţi, am reuşit să luăm o hală în paragină - în rate, de la Finanţe, pe 4 ani. A fost un ajutor mare atunci din partea Statului. Preţul a fost aşa şi aşa, dobânda - aşa şi aşa, dar aveam eşalonare pe câţiva ani. A fost un moment de cotitură, am reuşit să ne mutăm din chirie în hala proprie. Lovitura grea am primit-o de la furnizorul de energie care ne-a luat pentru taxa de putere aproape preţul halei. Şi nu în rate, ci cu banii jos...Am acoperit-o, am făcut uşi, geamuri din profile me­talice, am zugrăvit-o, am pus un butoi pentru încălzire în mijloc, am făcut un birou din pal şi am pornit. Faptul că nu mai plăteam chirie a început să se vadă. Aveam şi loc mai mult. În vechea locaţie, când venea cineva, spunea că nu a mai văzut aşa aglomeraţie de utilaje într-un spaţiu aşa de mic...

Au trecut anii, am crescut la 15 angajaţi (chiar 27 înainte de criză). Rulajul a crescut în momentul când ne-am făcut site propriu. Atunci au început să vină clienţii. Şi mai ales nemţii - site-ul avea pagina în engleză şi germană. Am început să umblăm prin Europa şi să ne luam utilaje second-hand. Să vă spun cum am luat utilaje second de la o firmă străină cu plata în rate pe 3 ani. La un moment dat am fost invitaţi la prezentarea unei firme străine, la Camera de Comerţ. Nu ştiam exact despre ce e vorba, dar ne-am dus. Simţeam deja nevoia de utilaje mai performante, mai rapide, mai eficiente energetic, aveam cereri de piese tot mai precise. Ei bine, un român traducea ce spunea patronul respectiv, dar prezentarea era în franceză. Au spus ei ce vând şi de unde sunt, care e tradiţia şi profilul lor de producţie, după care ne-au invitat la masă.

O masă bună, ţin minte şi acum cum am poftit când am văzut platourile acelea cu mâncare şi  vinul de Cotnari. Probabil, ţin minte pentru că nu am mâncat şi nu am băut nimic. Toată lumea s-a năpustit pe mâncare, dar noi ne-am dus direct la patron şi i-am zis că suntem interesaţi de utilaje de tipul cutare şi cutare. Am discutat, ne-au invitat la ei, în Elveţia, ne-au arătat câteva fişe cu utilaje şi ne-au spus că au cca 2000 mp de hală cu utilaje. Am menţionat de la început că nu avem bani decât de un avans, au spus să venim să discutăm la faţa locului, căci vom  găsi o cale de colaborare. Şi într-adevăr, după 2 săptămâni ne-am înfiinţat la sediul lor din Elveţia şi am făcut un contract pentru 2 utilaje, cu rate pe 3 ani. Atunci i-am mulţumit în gând profesoarei mele de franceză, şi nu numai ei. Elveţienii ne-au simţit serioşi, am putut să ne înţelegem şi la propriu şi la figurat şi am făcut afacerea. Acum, după 10 ani am mai luat o maşină de la ei. Văzută doar în poză şi după lista de caracteristici. Plătită cu avans şi 2 rate după livrare. Simţi o mare satisfacţie când dai de oameni corecţi şi când îţi dai seama că şi partenerii externi simt asta!

Unul din marile câştiguri pe care le-am avut eu şi asociatul meu, din partea acelei familii de nemţi cu care am făcut afaceri mult timp, a fost faptul că ne-au învăţat comportamentul de afaceri nemţesc: seriozitate, punctualitate, comunicare cât mai rapidă a problemelor, viziunea pe termen lung a afa­cerii. Aşa că am prins câte ceva din învăţăturile nemţeşti. Dar pe bani grei... Am muncit pe profit mic ani de zile pentru acea firmă. Nu regret nici eu, nici asociatul meu. Învăţăturile primite în acea perioadă au pus bazele dezvoltării afacerii Procam pe termen lung.

Azi avem 32 de angajaţi, anul trecut am ajuns la 1 milion de euro rulaj. De profit, ce să vă mai zic, de vreo 10 ani tot primim înştiinţări că suntem ba pe locul 1 pe ţară la cod caen, ba pe 3, ba suntem la top profit...Ba să venim la Bucureşti să ne strângă mâna dl. Preşedinte, ba dl. Prim Ministru, ba să luăm nu ştiu ce cupă...Dar bineînţeles totul costă, şi diplomele, şi strânsul de mână, şi cupa, şi ne-am zis că recunoaşterea adevărată vine din legăturile de durată cu clienţii. Aşa că nu avem nicio diplomă pe perete, nicio cupă în vitrină şi nici poză cu Preşedintele... La câte impozite plătim Statului Român, ar fi putut să facă asta pe costul lor. Şi uite că ajung la impozite - durerea celor care trudesc uneori 16 ore pe zi, fără sâmbete, fără duminici, îşi riscă şi casa şi tot ce mai pot pune gaj ca să pună o afacere pe roate. Şi ştiţi bine că impozitul nu e 16%. E 16% + 16% (impozit pe profit + impozit pe dividende) + 24% tva, +cca.66%  pe muncă (33% firma, 33% angajatul) + impozitele la primărie + impozitele pe energie + o groază de taxe pe care nici nu vreau sa mi le amintesc acum. Partea urâtă poate nu sunt taxele, ci timpul pierdut în a le declara. Iar banii pierduţi sunt în cei ce ne numără, ne încasează banii şi declaraţiile. Ia să facem o singură taxă de 100%. Curată. Un singur impozit, o singură foaie de declaraţii şi să-i trimitem în producţie pe toţi acei funcţionari.

În 2008-2009, la începutul crizei, tocmai cumpărasem 2 strunguri DMG noi. A urmat criza. 4-6 luni fără comenzi. Am rezistat, am redus costurile auxiliare, am redus costurile de producţie şi am traversat criza cu brio, chiar pe profit. Am reuşit să aplicam în aceşti ani de 2 ori pe Programul de Minimis iniţiat de Guvernul României, iar acum avem în curs de implementare un proiect din Fonduri Europene pe Tehnologia de Informaţie şi unul pe programul POS CCE – investiţii în utilaje. Avem utilaje noi, de generaţie după 2008: Citizen, Okuma, DMG, Victor, NCT, Mitutoyo, Kasto şi alte mărci. În principiu, ne adresăm pieţei europene cu produsele noastre. Avem clienţi din Germania, Olanda, Danemarca, U.K., Italia, Slovacia, Cehia.

Noi provocări

Problemele zilei sunt acum cele cu forţa de muncă. Nu mai găsim muncitori calificaţi, care să ştie într-adevăr meserie. De aceea primim studenţi în practică, angajăm absolvenţi cu studii superioare pe care-i învăţăm meserie la locul de muncă. Majoritatea operatorilor de pe maşinile cu comandă CNC au studii superioare. Am fi bucuroşi să angajăm şi absolvenţi de şcoli profesionale, care să aibă şi un pic de practică, dar lipsesc cu desăvârşire....Poate ar fi bine ca Universităţile să organizeze şcoli postliceale de meserii, dacă şcoala profesională nu mai există, iar cei cu diplome de ingineri şomează.

Acum există avantajul faptului că firmele germane se întorc cu producţia din China. Chinezii devin scumpi şi prea departe. Şi nemţii caută furnizori aproape. Aproape pe şosea, aproape prin aer. Au avantaj firmele din vest, care au acces la autostrăzile vestice şi au aeroport aproape. Şi bineînţeles au şi tradiţie în domeniu şi mai au şi muncitori calificaţi. Noi ceilalţi prindem ce se mai pierde după ,,graniţă”, ca să glumesc un pic. La Demo Metal am vorbit cu un dealer de utilaje şi mi-a zis că unii străini ne cred încă în junglă. Mi-a povestit că l-a luat pe respectivul şi l-a dus într-o întreprindere în care se lucrează părţi de avioane şi omul a avut un şoc când a văzut tehnologia de care dispunem. Vin străini oriunde găsesc forţă de muncă şi tehnologie, deşi preferă din start, cum am zis, zonele vestice, pentru costuri reduse de transport. Pentru ei e important să-şi scadă costurile şi să obţină calitate.

Pentru viitor, ne dorim deschiderea pe noi nişe de piaţă, dacă mai în­cape - câte un utilaj performant, ridicarea nivelului profesional al angajaţi­lor şi poate, peste câţiva ani, o construcţie nouă ,,de la verde’’ în afara ora­şului, pentru organizarea mai eficientă a producţiei şi reducerea costurilor.

Radu Tufan este Administrator S.C. PROCAM S.R.L.