Un nou standard românesc. ,,Model de dezvoltare a afacerii prin inovare” (II)

Inovarea şi relaţia sa directă cu proprietatea intelectuală

Măsurile de securitate se bazează pe cerinţe. În episodul I al serialului s-au prezentat premisele şi bazele noului standard elaborat recent ,,Model de dezvoltare a afacerii prin inovare”, standard care, în mod esenţial, a izvorât tocmai din rolul şi importanţa esenţială a inovării în stimularea şi dezvoltarea unor afaceri generatoare, pe de-o parte  de valoare adaugată în domeniul respectiv, iar, pe de altă parte, de succes pe piaţă.

Având în vedere că prezentarea celor patru părţi ale standardului va fi făcută, pe larg, în cuprinsul episoadelor următoare, articolul de faţă are în vedere, în primul rând, sublinierea modului în care  inovarea îşi exercită rolul său prin componentele esenţiale. Din prezentarea acestor componente rezultă legătura directă care există între inovare şi protecţia prin drepturi de proprietate intelectulă a rezultatelor obţinute în mod direct în procesul de inovare. 

1. Despre importanţa inovării

Axiomatic, inovarea este percepută în lumea cotidiană ca factorul determinant al succesului pe piaţa concurenţială a unui stat, a unui domeniu, a unei companii/organizaţii.

Într-un recent document oficial al Uniunii Europene, se are în vedere concretizarea în Europa a unei  adevărate ,,Uniuni a Inovării”, având drept orizont anul 2020, menţionându-se, textual, că ,,probabil cea mai mare provocare a Uniunii Europene şi a Statelor Membre este să adopte o abordare a inovării mult mai strategică”.

Ca ţară membră a UE, România trebuie să aibă în vedere, la modul cât mai serios, nu numai modul cum răspunde acestei provocări comune, dar, până la urmă, care îi va fi locul, atât în cadrul UE cât şi, în general, în lume: periferic, obscur, de ţară resemnată în modestia ei, sau, dimpotrivă, o ţară care îşi potenţează remarcabiliul capital uman pe care îl are, printr-o strategie generală, care conduce la un sumum de strategii orizontale, de succes, ale inovării.

Acest aspect trebuie avut în vedere cu atât mai mult,  cu cât starea de fapt actuală este mai mult decât modestă, iar in clasamentele europene date de European Innovation Scoreboard, România ocupă, din păcate, un loc uşor peste limita inferioară a clasamentului făcut la nivelul Uniunii Europene.

Consecinţa directă a acestei stări de fapt se regăseşte, integral şi la nivelul orizontal al competitivităţii, la nivel de firmă/companie.

Companiile şi organizaţiile româneşti nu se găsesc, din păcate, decât în supărător de puţine situaţii, în poziţia de competitor de succes în dura competiţie de piaţă în care supravieţuieşte cel care are succes.

Enunţăm aceste realităţi nu pentru a constata, resemnaţi, o realitate implacabilă, ci tocmai pentru a pleda pentru ca, printr-o strategie adecvată a inovării, în care să fie avut în vedere un  management eficient al inovării, viitorul pe termen mediu să conducă la o altă realitate pentru noi.

2. Inovarea şi componentele sale de bază

Fără a exista o definiţie general acceptată, inovarea poate fi considerată a fi procesul de implementare cu succes a unei idei ori a unei creaţii noi. Succesul luat în considerare avea, de fapt, sensul creării unei (plus)valori sau a unei aprecieri valorice făcută de către consumator. Pentru a se face saltul de la o simplă idee la o inovaţie, ca rezultat al procesului de inovare, aceasta trebuie să fie reproductibilă la un preţ sau cost competitiv pe piaţă, iar utilizarea sa să fie cerută în mod specific. Deşi, cel mai adesea, în analize şi abordări se are în vedere inovarea tehnologică aplicată la produse şi procese tehnologice, în realitate inovarea trebuie considerată în toată complexitatea şi amploarea ei, care cuprinde şi inovarea de servicii, inovarea organizaţională, inovarea prezentaţională ori inovarea de marketing. Este, în consecinţă, clar că inovarea este un proces complex, care pleacă de la idee ori creaţie obţinute, în principiu, pe baza unei cercetări şi dezvoltări în domeniu şi se derulează până la implementarea sa, condiţia succesului trebuind să fie, practic, subînţeleasă în utilizarea conceptului.  Rezultatul procesului este, în consecinţă, o inovaţie şi care, pe baza celor menţionate anterior, se exprimă ca un produs, procedeu, serviciu, o nouă metodă de marketing sau de organizare ori de prezentare.

Dorim să precizăm faptul că inovarea nu trebuie văzută exclusiv prin prisma unor realizări spectaculoase, conside­rându-se, în mod eronat, că toate procesele de inovare ar trebui să aibă acest gen de rezultate.

În fapt, inovarea cu rezultate spectaculoase este aşa-numita inovare ,,revoluţionară” sau inovare ,,discontinuă”, iar rezultatul său cel mai palpabil este dat de ,,invenţiile pionier”. Acest gen de inovare conduce, practic, la o spargere a limitelor cunoaşterii cu rezultate inerent remarcabile în implementare.  Este, practic, evident că, cu mici excepţii, inovarea de acest gen este apanajul marilor puteri tehnologice sau creative, cuvântul putere având atât accepţiunea de stat cât şi cea de companie. Explicaţia decurge, în principal, din resursele financiare extraordinare puse în joc pentru generarea şi implementarea cu succes a ideilor generate.

În cele ce urmează avem mai degrabă în vedere inovarea ,,incrementală” sau ,,evoluţionară”, cu alte cuvinte, inovarea cea mai frecventă, să o numim ,,accesibilă” şi în care nu vedem nicio restricţie, de nicio formă pentru orizontul naţional. Este clar că luarea în considerare a generării şi implementării de idei inovative revoluţionare, incrementale este locul şi obiectivul primar pe care trebuie să se concentreze un management al inovării specific, în special, IMM-urilor.

În situaţia unei inovări cu impact real pe piaţă, între componentele inovării va exista, de multe ori, o relaţie strânsă de interdependenţă pentru că este puţin probabil ca o inovare tehnologică de produs sau de procedeu să fie bazată pe formule depăşite de marketing sau de prezentare, iar serviciile oferite să fie anacronice.     

Succesul practic, subînţeles, al procesului de inovare trebuie analizat şi exprimat în valenţe care trec dincolo de succesul de natură tehnică, ştiinţifică ori morală, mai degrabă se exprimă în sensul clar al generării de profit şi succes de piaţă. 

În asemenea condiţii rezultă mai clar că inovarea este, de fapt, ceea ce asigură, la nivele variabile, leadership-ul pe zone şi segmente variabile ca amploare şi întindere geografică, dar evidente.

În consecinţă, pentru obţinerea acestor rezultate palpabile, este necesară o reală strategie şi un management al inovării care să gestioneze procesul complex al acesteia, în contextul triadei cercetare-dezvoltare-inovare.  

3. Relaţia directă a inovării cu protecţia proprietăţii intelectuale

Faptul că inovarea presupune elemente creative noi, implementate cu succes, conduce în mod direct la legătura firească şi la protejarea prin drepturi de proprietate intelectuală  a acestor elemente.

Invenţia brevetabilă este cel mai concret rezultat al noului în inovarea tehnologică.

Acesteia i se pot asocia drepturile de autor asupra software-ului sau bazelor de date dezvoltate în procesul inovaţional. 

Inovarea de marketing îşi are expresia directă în semnul exprimat ca marcă de produs sau de serviciu  sau, cu alte cuvinte, în marca de comerţ (trademark) sub care se comercializează  produsul sau serviciul. Designul înregistrat al produsului este o formă concretă a inovării prezentaţionale sub care, de fapt, sunt cunoscute produsele sau serviciile.

Faptul că inovarea presupune un succes al implementării pe care, aparent, proprietatea intelectuală nu trebuie să îl aibă în vedere în procedura de protecţie, nu poate fi, în niciun caz, văzută ca o negare a legăturii amintite, pentru că, pe fond, nicio firmă ori un inventator sau creator, atunci când îşi protejează drepturile de proprietate intelectuală,  nu pleacă de la premisa că nu va avea un succes pe piaţă cu invenţia, creaţia ori ideea lui protejată.

Mai mult, este unanim acceptat faptul că monopolul creat de piaţă, de existenţa unor drepturi de proprietate intelectuală şi industrială, constituie cea mai directă provocare şi premisa că prin generarea de noi idei inovative concretizate prin implementare, în inovări semnificative, pe de-o parte, să se menţină leader-ship-ul titularilor, iar pe de altă parte, competitorii să genereze soluţii superioare primelor.    

4. Rolul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci - OSIM - în stimularea şi evaluarea inovării pe plan naţional

În baza legăturii directe amintite între propietatea intelectuală şi inovare, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci are, în calitate de instituţie de specialitate a administraţiei  publice centrale, cu autoritate unică în România în acorda­rea de drepturi de propietate industrială, un rol esenţial, în primul rând, în evaluarea inovării (în particular tehnologice) pe plan naţional, dar şi acela de stimulare a sa. Drepturile de proprietate industrială acordate de OSIM: brevete de invenţie, certificate de marcă, de design ori de modele de utilitate reprezintă, în primul rând, expresia cea mai directă a nivelului măsurabil şi cuantificabil al inovării pe plan naţional, exprimat  atât prin titlurile de protecţie enunţate, cât şi prin toate transmiterile de drepturi înregistrate la OSIM pentru a fi opozabile terţilor. Este clar că, în esenţă, asigurarea implementării ideilor inovative, care constituie graniţa începând cu care putem vorbi de inovare, este cel mai direct exprimată printr-un transfer de tehnologie către entităţi productive şi care are la bază transmiteri de drepturi de proprietate intelectuală şi în particular, industrială.

O altă valenţă, cu totul specială, a proprietăţii industriale, este cea informaţională, în baza căreia informaţiile tehnologice şi juridice, făcute publice ca urmare a publicării cererilor de protecţie şi a titlurilor de protecţie, pot constitui cea mai remarcabilă sursă informaţională pentru realizarea de noi inovări, care să depăşească stadiul tehnicii indicat de aceste informaţii.   

Concluzie de bază  

Urmare a rolului crucial al inovării în succesul de firmă, de ramură ori de ţară, managementul inovării trebuie considerat parte componentă de bază a managementului general al entităţii, iar managementul proprietăţii intelectuale asupra creaţiilor inovative, drept componentă de bază a managementului inovării.

Prezentarea în episoadele următoare a elementelor de bază ale standardului, precum şi a altor informaţii relevante, sperăm că va contribui la o mai bună înţelegere a valenţelor şi semnificaţiilor profunde ale unui management al inovării în contextualitatea sa. (va urma)

Alexandru Cristian Strenc este dr. ing., Director General Adjunct OSIM, Președinte CT 383 Managementul Inovării

 zează pe cerinţe. În episodul I al serialului s-au prezentat premisele şi bazele noului standard elaborat recent ,,Model de dezvoltare a afacerii prin inovare”, standard care, în mod esenţial, a izvorât tocmai din rolul şi importanţa esenţială a inovării în stimularea şi dezvoltarea unor afaceri generatoare, pe de-o parte  de valoare adaugată în domeniul respectiv, iar, pe de altă parte, de succes pe piaţă.

Având în vedere că prezentarea celor patru părţi ale standardului va fi făcută, pe larg, în cuprinsul episoadelor următoare, articolul de faţă are în vedere, în primul rând, sublinierea modului în care  inovarea îşi exercită rolul său prin componentele esenţiale. Din prezentarea acestor componente rezultă legătura directă care există între inovare şi protecţia prin drepturi de proprietate intelectulă a rezultatelor obţinute în mod direct în procesul de inovare.  

1. Despre importanţa inovării

Axiomatic, inovarea este percepută în lumea cotidiană ca factorul determinant al succesului pe piaţa concurenţială a unui stat, a unui domeniu, a unei companii/organizaţii.

Într-un recent document oficial al Uniunii Europene, se are în vedere concretizarea în Europa a unei  adevărate ,,Uniuni a Inovării”, având drept orizont anul 2020, menţionându-se, textual, că ,,probabil cea mai mare provocare a Uniunii Europene şi a Statelor Membre este să adopte o abordare a inovării mult mai strategică”.

Ca ţară membră a UE, România trebuie să aibă în vedere, la modul cât mai serios, nu numai modul cum răspunde acestei provocări comune, dar, până la urmă, care îi va fi locul, atât în cadrul UE cât şi, în general, în lume: periferic, obscur, de ţară resemnată în modestia ei, sau, dimpotrivă, o ţară care îşi potenţează remarcabiliul capital uman pe care îl are, printr-o strategie generală, care conduce la un sumum de strategii orizontale, de succes, ale inovării.

Acest aspect trebuie avut în vedere cu atât mai mult,  cu cât starea de fapt actuală este mai mult decât modestă, iar in clasamentele europene date de European Innovation Scoreboard, România ocupă, din păcate, un loc uşor peste limita inferioară a clasamentului făcut la nivelul Uniunii Europene.

Consecinţa directă a acestei stări de fapt se regăseşte, integral şi la nivelul orizontal al competitivităţii, la nivel de firmă/companie.

Companiile şi organizaţiile româneşti nu se găsesc, din păcate, decât în supărător de puţine situaţii, în poziţia de competitor de succes în dura competiţie de piaţă în care supravieţuieşte cel care are succes.

Enunţăm aceste realităţi nu pentru a constata, resemnaţi, o realitate implacabilă, ci tocmai pentru a pleda pentru ca, printr-o strategie adecvată a inovării, în care să fie avut în vedere un  management eficient al inovării, viitorul pe termen mediu să conducă la o altă realitate pentru noi.

2. Inovarea şi componentele sale de bază

Fără a exista o definiţie general acceptată, inovarea poate fi considerată a fi procesul de implementare cu succes a unei idei ori a unei creaţii noi. Succesul luat în considerare avea, de fapt, sensul creării unei (plus)valori sau a unei aprecieri valorice făcută de către consumator. Pentru a se face saltul de la o simplă idee la o inovaţie, ca rezultat al procesului de inovare, aceasta trebuie să fie reproductibilă la un preţ sau cost competitiv pe piaţă, iar utilizarea sa să fie cerută în mod specific. Deşi, cel mai adesea, în analize şi abordări se are în vedere inovarea tehnologică aplicată la produse şi procese tehnologice, în realitate inovarea trebuie considerată în toată complexitatea şi amploarea ei, care cuprinde şi inovarea de servicii, inovarea organizaţională, inovarea prezentaţională ori inovarea de marketing. Este, în consecinţă, clar că inovarea este un proces complex, care pleacă de la idee ori creaţie obţinute, în principiu, pe baza unei cercetări şi dezvoltări în domeniu şi se derulează până la implementarea sa, condiţia succesului trebuind să fie, practic, subînţeleasă în utilizarea conceptului.  Rezultatul procesului este, în consecinţă, o inovaţie şi care, pe baza celor menţionate anterior, se exprimă ca un produs, procedeu, serviciu, o nouă metodă de marketing sau de organizare ori de prezentare.

Dorim să precizăm faptul că inovarea nu trebuie văzută exclusiv prin prisma unor realizări spectaculoase, conside­rându-se, în mod eronat, că toate procesele de inovare ar trebui să aibă acest gen de rezultate.

În fapt, inovarea cu rezultate spectaculoase este aşa-numita inovare ,,revoluţionară” sau inovare ,,discontinuă”, iar rezultatul său cel mai palpabil este dat de ,,invenţiile pionier”. Acest gen de inovare conduce, practic, la o spargere a limitelor cunoaşterii cu rezultate inerent remarcabile în implementare.  Este, practic, evident că, cu mici excepţii, inovarea de acest gen este apanajul marilor puteri tehnologice sau creative, cuvântul putere având atât accepţiunea de stat cât şi cea de companie. Explicaţia decurge, în principal, din resursele financiare extraordinare puse în joc pentru generarea şi implementarea cu succes a ideilor generate.

În cele ce urmează avem mai degrabă în vedere inovarea ,,incrementală” sau ,,evoluţionară”, cu alte cuvinte, inovarea cea mai frecventă, să o numim ,,accesibilă” şi în care nu vedem nicio restricţie, de nicio formă pentru orizontul naţional. Este clar că luarea în considerare a generării şi implementării de idei inovative revoluţionare, incrementale este locul şi obiectivul primar pe care trebuie să se concentreze un management al inovării specific, în special, IMM-urilor.

În situaţia unei inovări cu impact real pe piaţă, între componentele inovării va exista, de multe ori, o relaţie strânsă de interdependenţă pentru că este puţin probabil ca o inovare tehnologică de produs sau de procedeu să fie bazată pe formule depăşite de marketing sau de prezentare, iar serviciile oferite să fie anacronice.     

Succesul practic, subînţeles, al procesului de inovare trebuie analizat şi exprimat în valenţe care trec dincolo de succesul de natură tehnică, ştiinţifică ori morală, mai degrabă se exprimă în sensul clar al generării de profit şi succes de piaţă. 

În asemenea condiţii rezultă mai clar că inovarea este, de fapt, ceea ce asigură, la nivele variabile, leadership-ul pe zone şi segmente variabile ca amploare şi întindere geografică, dar evidente.

În consecinţă, pentru obţinerea acestor rezultate palpabile, este necesară o reală strategie şi un management al inovării care să gestioneze procesul complex al acesteia, în contextul triadei cercetare-dezvoltare-inovare.  

3. Relaţia directă a inovării cu protecţia proprietăţii intelectuale

Faptul că inovarea presupune elemente creative noi, implementate cu succes, conduce în mod direct la legătura firească şi la protejarea prin drepturi de proprietate intelectuală  a acestor elemente.

Invenţia brevetabilă este cel mai concret rezultat al noului în inovarea tehnologică.

Acesteia i se pot asocia drepturile de autor asupra software-ului sau bazelor de date dezvoltate în procesul inovaţional. 

Inovarea de marketing îşi are expresia directă în semnul exprimat ca marcă de produs sau de serviciu  sau, cu alte cuvinte, în marca de comerţ (trademark) sub care se comercializează  produsul sau serviciul. Designul înregistrat al produsului este o formă concretă a inovării prezentaţionale sub care, de fapt, sunt cunoscute produsele sau serviciile.

Faptul că inovarea presupune un succes al implementării pe care, aparent, proprietatea intelectuală nu trebuie să îl aibă în vedere în procedura de protecţie, nu poate fi, în niciun caz, văzută ca o negare a legăturii amintite, pentru că, pe fond, nicio firmă ori un inventator sau creator, atunci când îşi protejează drepturile de proprietate intelectuală,  nu pleacă de la premisa că nu va avea un succes pe piaţă cu invenţia, creaţia ori ideea lui protejată.

Mai mult, este unanim acceptat faptul că monopolul creat de piaţă, de existenţa unor drepturi de proprietate intelectuală şi industrială, constituie cea mai directă provocare şi premisa că prin generarea de noi idei inovative concretizate prin implementare, în inovări semnificative, pe de-o parte, să se menţină leader-ship-ul titularilor, iar pe de altă parte, competitorii să genereze soluţii superioare primelor.    

4. Rolul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci - OSIM - în stimularea şi evaluarea inovării pe plan naţional

În baza legăturii directe amintite între propietatea intelectuală şi inovare, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci are, în calitate de instituţie de specialitate a administraţiei  publice centrale, cu autoritate unică în România în acorda­rea de drepturi de propietate industrială, un rol esenţial, în primul rând, în evaluarea inovării (în particular tehnologice) pe plan naţional, dar şi acela de stimulare a sa. Drepturile de proprietate industrială acordate de OSIM: brevete de invenţie, certificate de marcă, de design ori de modele de utilitate reprezintă, în primul rând, expresia cea mai directă a nivelului măsurabil şi cuantificabil al inovării pe plan naţional, exprimat  atât prin titlurile de protecţie enunţate, cât şi prin toate transmiterile de drepturi înregistrate la OSIM pentru a fi opozabile terţilor. Este clar că, în esenţă, asigurarea implementării ideilor inovative, care constituie graniţa începând cu care putem vorbi de inovare, este cel mai direct exprimată printr-un transfer de tehnologie către entităţi productive şi care are la bază transmiteri de drepturi de proprietate intelectuală şi în particular, industrială.

O altă valenţă, cu totul specială, a proprietăţii industriale, este cea informaţională, în baza căreia informaţiile tehnologice şi juridice, făcute publice ca urmare a publicării cererilor de protecţie şi a titlurilor de protecţie, pot constitui cea mai remarcabilă sursă informaţională pentru realizarea de noi inovări, care să depăşească stadiul tehnicii indicat de aceste informaţii.   

Concluzie de bază  

Urmare a rolului crucial al inovării în succesul de firmă, de ramură ori de ţară, managementul inovării trebuie considerat parte componentă de bază a managementului general al entităţii, iar managementul proprietăţii intelectuale asupra creaţiilor inovative, drept componentă de bază a managementului inovării.

Prezentarea în episoadele următoare a elementelor de bază ale standardului, precum şi a altor informaţii relevante, sperăm că va contribui la o mai bună înţelegere a valenţelor şi semnificaţiilor profunde ale unui management al inovării în contextualitatea sa. A (va urma)