Întâmplări din viaţa unui manager din industrie

Am descris în două articole, în mai multe episoade, experienţe trăite de mine ca manager la Întreprinderea de Mase Plastice ,,Viitorul”, din Oradea, înainte de anul 1990 [1,2]. Voi completa acum şi alte aspecte care vor întregi imaginea de atunci a peisajului industrial românesc. Conducerea unei întreprinderi (director general, director comercial, inginer şef, contabil şef), pe lângă responsabilităţile posturilor, avea şi alte obligaţii faţă de organismele administrative cât şi faţă de partidul unic. 

1. Întâmplări diverse din economia centralizată

Înainte de 1990 fabricile erau cuprinse într-o centrală industrială şi aparţineau de un minister, după tipul de produse pe care-l fabricau. Această coordonare exercitată de centrală şi minister, coordonare de tip tehnic, era subordonată în totalitate partidului unic prin nenumăratele organisme de conducere municipale, judeţene sau centrale. Pe lângă responsabilităţile de producţie, o fabrică era obligată să participe la diferite alte sarcini stabilite de către partidul unic [1]. Voi aminti diverse întâmplări din această perioadă, cea mai dificilă din punct de vedere economic, când directorii fabricilor din România se descurcau cu greu în condiţiile în care se enunţase sloganul, de către partid, ,,totul din ţară”. Nu se puteau importa materii prime, utilaje, componente din import, decât cu mare greutate. Industria avea sarcina să asimileze orice nevoie, chiar dacă din punct de vedere calitativ produsele realizate erau mult mai slabe decât cele importate.

Conducerea de partid şi de stat vizita, înainte de 1990, diferite regiuni ale ţării, prilej de ,,spectacole de prost gust”, aranjate de administraţia de partid judeţeană în cinstea partidului şi a conducătorilor acestuia. În 1988 s-a anunţat o astfel de vizită în Oradea. Au început mari pregătiri, toţi slujbaşii municipiului şi judeţului primind sarcini, care trebuiau să ducă la succesul vizitei, succes ce urma să autentifice şi în viitor posturile ocupate de activişti. Vizita trebuia să se desfăşoare pe parcursul a două zile.

În prima zi ,,tovarăşul N.C.”, ,,tovarăşa E.C.” însoţiţi de conducerea partidului şi statului soseau în Oradea pe calea aerului, erau primiţi de către conducerea judeţului, care apoi prezenta o analiză despre realizările judeţului, care trebuia să demonstreze că aceasta îndeplinea ,,indicaţiile nepreţuite” ale ,,tovarăşului N.C.” şi că tocmai de aceea judeţul avea realizări deosebite. Seara, desigur, era organizată o masă festivă şi odihna binemeritată a înalţilor oaspeţi la Hotelul Partidului, păziţi de cordoane multiple ale securităţii. A doua zi urma vizita. Programul presupunea vizite la cele mai importante obiective economice ale oraşului (Uzina Mecanică, Sinteza, Înfrăţirea, etc.), dar şi vizita la ,,Expoziţia realizărilor economiei judeţului Bihor”. Expoziţia era organizată la parterul unor noi blocuri construite, lângă cetate, pe drumul care ducea la Băile Felix. Fiecare întreprindere primise sarcini precise, de la responsabilul judeţului, despre locul, ora, numărul de personal, agitaţia vizuală şi urările entuziaste pe care trebuia să le strige personalul la trecerea înalţilor oaspeţi. Fuseseră confecţionate pancarte, se completaseră steagurile, se făcuseră exerciţii cu mult înainte de data vizitei. Desigur, în ziua vizitei, programul de lucru în fiecare întreprindere fusese suspendat şi orele pierdute urmau să fie recuperate într-o duminică, sacrificând timpul liber şi programul familial al participanţilor.

Conducerea fabricii, secretarii de partid din fabrici, preşedintele sindicatului însoţeau salariaţii firmei, care îşi ocupau locul stabilit cu 3-4 ore înainte să ajungă coloana în faţa sectorului întreprinderii. Conducerea fabricii lămurea oamenii că trebuiau să treacă şi peste această încercare. Mai greu era cu ,,lozincile” pe care oamenii trebuiau să le strige. Secretarul de partid pe fabrică primise sloganurile, care trebuiau strigate şi încerca să lămurească oamenii să le strige. Entuziasmul era însă la pământ! Vizita fiind efectuată în luna iunie, cele 3-4 ore de aşteptare, până la trecerea coloanei oficiale, prin faţa sectorului, şi căldura duseseră la dispariţia totală a celor mai mici intenţii de participare ale salariaţilor la această festivitate. La trecerea coloanei prin faţa oamenilor, contribuţia secretarilor de partid (pe întreprindere şi pe secţii), a activiştilor de partid care agitau pancartele şi a megafoanelor cu urale preînregistrate pe bandă de magnetofon, a mulţumit pe organizatori şi oaspeţi.

Oaspeţii urmau să viziteze şi expoziţia. Şi acolo lucrurile fuseseră bine regizate. Pe platoul din faţa expoziţiei fuseseră montate diferite utilaje (excavatoare, semănători, etc.) proaspăt vopsite şi lustruite. În interiorul expoziţiei era stabilit un anumit parcurs. Întreprinderile importante mai în faţă, iar cele considerate mai puţin importante mai în spate. Firma noastră, fiind o fabrică de prelucrat mase plastice, primise un loc unde cu greu se putea organiza, în condiţii bune, o expunere de produse. Clădirea era sprijinită, la parter pe stâlpi groşi, cilindrici, cu diametru de aproximativ un metru. Chiar în jurul unui stâlp trebuia ca noi să ne organizăm expoziţia. În zadar solicitasem să ne acorde alt loc. Reprezentantul partidului, responsabil cu expoziţia, a fost neînduplecat! Fabricam pe atunci jucării din materiale termoplastice, fire de PVC, periuţe de dinţi, folii şi pungi, etichete autoadezive, etichete sensibile la presiune, etc. Am realizat cu dificultate o expunere a produselor, în jurul acelui stâlp, pe rafturi circulare etajate, cu diametrul mai mare la bază şi mai mic în înălţime. Am ales desigur produse de dimensiuni corespunzătoare. Eu, ca inginer şef trebuia să aştept lângă mica expoziţie. Toţi ceilalţi ingineri şefi sau directori tehnici ai altor fabrici aşteptau şi ei lângă standurile lor. La sosirea delegaţiei de partid şi de stat s-a produs mare agitaţie. În jurul ,,tovarăşului N.C.” şi a primului ministru D. se învârteau primul secretar şi secretarul cu organizarea al judeţului. Fiecare reprezentant al fabricii avea obligaţia să prezinte pe scurt câteva dintre realizări, dacă oaspeţii se opreau. L-am văzut pentru a doua oară pe ,,tovarăşul N.C.” de aproape. Era atunci la mijlocul anului 1988, un om slab, mic de statură, cu pete pe faţă, cu voce răguşită şi stinsă, de loc impresionant. Câte eforturi făceau cei de la televiziune de a-l prezenta poporului ca pe un om energic cu voce puternică.

Tehnica făcea minuni!

,,Tovarăşa E.C.” era însoţită de un ministru şi de secretarul cu probleme economice al judeţului. Imediat după ce a intrat în sala de expoziţie ,,mama polimerilor” s-a îndreptat spre standul nostru, care prezenta diferite produse, marea majoritate fiind fabricate din polimeri. Am început să prezint produsele insistând pe eforturile, de cercetare şi proiectare, făcute de inginerii firmei. ,,Tovarăşa E.C.” dădea din cap cu mare înţelegere. Doar era în domeniu şi director al Institutului de Cercetări Chimice! Polietilena, polipropilena, PVC-ul se produceau în ţară, iar produsele erau realizate de fabrica noastră. Am prezentat şi realizările noastre deosebite, etichetele autoadezive, care se foloseau în diferite industrii a căror produse plecau la export. Am fost întrebat dacă eticheta autoadezivă este realizată exclusiv cu materiale din ţară. În spiritul adevărului am explicat că, exceptând un component, care nu era realizat în ţară tot efortul de asimilare era făcut cu contribuţia unui institut de cercetări şi al cercetării uzinale din fabrica noastră. Importul realizat era de 3000-4000 dolari, dar se realizau etichete, care se puneau pe produse exportate economisindu-se zeci de mii de dolari. Toată lumea era mulţumită, ,,tovarăşa E.C.” dădea din cap cu înţelegere. Vizita s-a încheiat cu bine, iar noi am plecat acasă mulţumiţi că totul se desfăşurase fără evenimente. Scandalul a început a doua zi! Delegaţia oficială plecase, dar o comisie specială, cu oameni de la Bucureşti, din minister şi din administraţia partidului, venise imediat să analizeze ,,incidentele” petrecute în Bihor”. Cei care notau ,,toate indicaţiile preţioase” ale ,,tovarăşului” şi ale ,,tovarăşei” consemnaseră şi abaterile de la indicaţiile partidului. Alături de alţi conducători imprudenţi, care nu ştiu ce spuseseră, eu declarasem că un anumit component chimic se importase pentru a realiza produse valoroase pentru economia ţării. Vezi bine, în concordanţă cu politica partidului ,,totul din ţară” şi acel component trebuia asimilat! Era sarcină de la partid şi noi nu ne conformasem. Am fost chemat la Comitetul Judeţean de partid, în faţa secretarului cu probleme economice şi a comisiei speciale venită de la Bucureşti să dau explicaţii.

Era o mare problemă pentru mine şi pentru fabrică! Cum putusem să spun că un component nu se asimilase în ţară! Tensionat, am explicat eforturile noastre în realizarea produsului şi economiile făcute ţării prin această asimilare. Toată lumea mă acuza că spusesem adevărul! Au fost zile tensionate, cu mari incertitudini. După câteva zile de declaraţii şi explicaţii, şeful comisiei de la Bucureşti, un om bine intenţionat, a stins conflictul. S-a trimis probabil conducerii un raport în roz în care se stabilise sarcina de a asimila rapid şi acel component! Doctrina partidului trebuia pusă în practică astfel încât ,,totul” trebuia realizat în ţară.

Centrala industrială împărţea sarcinile de plan, venite de la minister, stabilite de conducerea de partid şi de stat. Aceste nivele de plan, favorizau sau defavorizau fabricile, în funcţie de ,,aranjamentele” de culise. În general, nu erau în corespondenţă cu realitatea! Nu existau materii prime, componente, capacitate de producţie, personal, etc. Nu conta, partidul stabilise sarcinile de plan şi acestea trebuiau îndeplinite! Conducerea fabricii noastre era chemată pentru a oferi soluţii şi a fi de acord cu viitorul plan anual. Directorul fabricii noastre, un om corect, luptător cu greutăţile, dându-şi seama că nu avem materii prime şi nici capacităţi de producţie suficiente a refuzat să accepte aberanta creştere a planului. O comisie din centrală, formată din directorul general, şeful planului şi şeful producţiei, a venit la Oradea să ne ofere soluţii. Directorul general al centralei a demonstrat că la nivel naţional era mare nevoie de dispozitive electrice pentru aprinderea flăcării aragazurilor. Produsul urma să se realizeze de Institutul de Cercetări din cadrul Centralei. Numărul de aprinzătoare înmulţite cu valoarea estimată pentru fiecare aprinzător dădea o valoare, care acoperea sarcina de plan, ba mai mult, o putea chiar depăşi. Desigur hârtia putea suporta orice! Deci, planul se putea realiza cu ideile venite de la centrală! Sarcina primită de la partid nu era o utopie, ci o realitate!

Desigur în anul următor n-a putut fi asimilat aprinzătorul de aragaz de către Institutul de cercetări, iar sarcina de plan nu a putut fi realizată în totalitate, ci numai parţial, cu alte soluţii găsite de fabrică 

Poză deschidere:  Exemple de etichete autoadezive pentru diferite industrii produse altă dată de firma noastră. 

Bibliografie

1. I., Seres. Manager în România socialistă. În: Tehnică şi Tehnologie, 2010, nr.1, pg. 92-93 (I); nr.2, pg. 92-93 (II); nr.3, pg. 58-59 (III);

2. I., Seres. Management românesc în industrie. În: Tehnică şi Tehnologie, 2009, nr.2, pg. 72-73 (I) 

Ion Sereş este dr. ing., Director Plastor SA