Industrie şi învăţământ tehnic în România (I)

Marea majoritate a ţărilor dezvoltate au o economie puternică ca urmare a faptului că au industria dezvoltată. În aceste ţări industria a impus şi dezvoltarea unor oameni pregătiţi în şcoli de meserii, tehnice sau universităţi tehnice. Care este situaţia din România?

1. Începuturi 

La început vom face o scurtă incursiune a dezvoltării tehnice şi a meseriilor în istoria ţării noastre. Odată cu apariţia omului acesta şi-a îmbunătăţit viaţa inventând şi folosind unelte prelucrate rudimentar din piatră cioplită, lemn sau os folosite la vânătoare, pescuit şi culesul fructelor [1,2].

Odată cu dezvoltarea agriculturii au apărut unelte mai evoluate ca: săpăliga, plugul, etc. Apar preocupări noi ca torsul şi ţesutul fibrelor vegetale. Descoperirea cuprului a favorizat dezvoltarea  metalurgiei bronzului, care a facilitat apariţia de noi tipuri de unelte precum toporul din bronz. Epoca fierului a presupus dezvoltarea uneltelor din fier paralel cu cele din bronz. Cunoaşterea metalurgiei fierului a dus la creşterea eficienţei uneltelor existente şi apariţia altora noi (secera, cuţitul, lama).

O dată cu generalizarea exploatării fierului, a dezvoltării metalurgiei fierului, apar meşteşugurile şi meşteşugarii (fierari, lemnari, etc). Uneltele se înmulţesc şi creşte complexitatea lor constructivă: plugul de lemn cu brăzdar din fier, cuţitele din fier cu plase din  lemn, etc.

În vremea dacilor şi romanilor se dezvoltă cetăţi fortificate, bazine pentru apă, cuptoare pentru topit sticlă, exploatări aurifere, exploatări de sare, etc. Stăpânirea romană duce la dezvoltarea de drumuri  pietruite şi poduri necesare administrării teritoriului, la dezvoltarea oraşelor, construcţia monumentelor, etc. La toate aceste construcţii ample se foloseau meseriaşi, care foloseau unelte din ce în ce mai complexe [1,2].

2. Epoca medievală(sec.VII- 1821)

În aceastăepocăse dezvoltăîn oraşe manufacturile şi breslele. Se practicămulte meşteşuguri pentru nevoile zilnice ale oamenilor. Se deschid mine, ateliere, şantiere navale [2].

În secolul XIV apar primele indicaţii despre exploatarea sării la Ocna Mureş, sunt menţionate primele steampuri de măcinat minereuri acţionate hidraulic, se construiesc morile de apăcu căuşe.

În secolul XV-XVI este menţionatăo piuăcu ciocane din lemn acţionatăde apăcurgătoare-dîrsta (Voila, Braşov), morile de apăpentru măcinat cereale, pivele pentru ulei şi postav, tiparul, moara pentru hârtie (Sibiu, Cluj), valţuri pentru monetărie (Baia Mare), mori de vânt (Dobrogea).

În secolul XVII este menţionatăprima tipografie din Moldova (Iaşi), a unei sticlării-glăjării (lângăTârgovişte) a unui meşter sărmar, tipografia lui Varlaam din Bucureşti.

În secolul XVIII se menţioneazădocumentar înfiinţarea unei fabrici de hârtie (Braşov, Cluj), douăfurnale pentru fontăla Bocşa (Caraş-Severin) şi Tomeşti (Hunedoara), manufacturile de sticlărie de la Călina (Banat) şi Călugara (Bacău), manufacturile de hârtie de la Făgăraşşi Fundeni (lângăBucureşti).

Sunt de asemenea menţionate, în aceastăperioadă, cuptoarele de topit minereuri din aramăşi un ciocan de forţăpentru prelucrarea aramei brute la Dognecea (Caraş-Severin), manufacturile de pielărie de la Gherlaţi şi Timişoara, primele douăfurnale de la Reşiţa.

Este de semnalat înfiinţarea în 1729 a ,,Şcolii de mineri metalurgie feroasă” de la Oraviţa (Caraş-Severin), care este transferatăapoi la Reşiţa (1789). Este consemnatăastfel, prima formăde învăţământ tehnic din istoria ţării.

La sfârşitul secolului XVIII apar primele manufacturi de tip capitalist din Transilvania, stânjenite însăde relaţiile feudale întârziate din această regiune.

La începutul sec. XIX se dezvoltăatelierele din Reşiţa, care lucrau pentru export, intrăîn funcţiune la Bucureşti o manufacturăde tuns bumbac, dupămodel englezesc, şi ia fiinţăo fabricăde macaroane la Bucureşti, iar la Iaşi se înfiinţeazămanufactura de uleiuri vegetale.

Exploatat încădin secolele anterioare, în forma sa brută, petrolul este extras intens ca urmare a procesului de distilare a ţiţeiului, prin care se obţinea petrolul lampant folosit la iluminarea oraşelor. 

Fig.1 (poză deschidere).  Scoaterea ţiţeiului cu găleata metalică dintr-un puţ căptuşit (Moreni-1857). 

De remarcat în aceastăperioadăapariţia primelor personalităţi, care au avut preocupări în domeniul tehnic. Alexandru Costinescu (1812-1872), care a obţinut diploma la Politehnica din Viena; Alexe Mann (1814-1895), profesor de chimie al Universităţii din Bucureşti; Alexandru Orăscu (1817-1894), arhitect ; Ştefan Micle (1820-1879), profesor la Universitatea din Iaşi, care a iniţiat lecţii de popularizare a chimiei, fizicii şi ştiinţelor naturale.

3. Epoca modernă(1821-1918) 

Inima industrializării a început să bată în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea, în industria minieră, cărbunele fiind o nouă sursă de energie superioară calitativ şi ieftină.

Îmbunătăţirile tehnice siderurgice facilitează şi accesibilizează producţia de oţel de calitate superioară. Se dezvoltă construcţia de căi ferate, se dezvoltă maşinile acţionate de aburi care facilitează transportul pe căi ferate şi pe apă. Dezvoltatea maşinilor cu aburi contribuie din plin la creşterea producţiei.

Şi în România sunt tot mai prezente realizările tehnicii europene astfel, şi la noi, dezvoltându-se industria. Apar personalităţi ştiinţifice şi tehnice care se dezvoltăca urmare a unirii Ţărilor Române şi a obţinerii independenţei ţării. În Transilvania dezvoltarea industrialăera mai avansată.

Se consemneazăîn aceastăperioadă: intrarea în exploatare a primei mine de cărbuni din bazinul Comăneşti (Bacău); înfiinţarea pe Calea Moşilor, la Bucureşti, a manufacturii de paste făinoase; introducerea primelor maşini cu aburi la exploatarea minierădin Zlatna (Alba), la o fabricăde cherestea din Bucureşti şi la Baia Mare (1838); prima fabricăde sticlădin ţara noastrăla Pădurea Neagră(Bihor) în 1848; primele fabrici de hârtie la Piatra Neamţ(1841), la Zărneşti (Braşov) în 1857 şi Petreşti (Alba) în 1858.

Alte dezvoltări industriale apar: în 1857, la Sibiu, se înfiinţeazăo uzinăconstructoare de maşini (azi Independenţa); în 1860 intrăîn funcţiune uzina chimico-metalurgică de la Firiza (Baia Mare); în 1863 intră în funcţiune Întreprinderea de stofe şi lânăa lui M.Scherg; în 1864, la Jimbolia, se naşte prima fabricăde cărămidă din Banat.

Pânăla sfârşitul secolului se mai înfiinţeazămulte fabrici: Fabrica de bere ,,Luther” în Bucureşti, prima fabricăde bere din România (1869); fabrica de bere din Azuga (1871); fabricile de zahăr din Chitila, Tg.Mureş, Roman, Giurgiu (1876); fabricile de chibrituri de la Bucium (Iaşi), Bucureşti (Dealul Filaretului şi Cotroceni); fabrica de sticlăAzuga (1880); Uzina siderurgicăde la Hunedoara (1882); fabrica de celulozădin Zărneşti (1889); uzina de vagoane din Arad (1892); fabricile de ciment din Azuga şi Braşov (1896); ia naştere, în 1896, societatea petrolieră cu capital predominant german ,,Steua Română”; se înfiinţează fabrica de bere de la Azuga (1899); intră în funcţiune prima rafinărie modernă la Câmpina (1897), construită de societatea ,,Steaua Română”.

La începutul secolului iau naştere: atelierele CFR Griviţa, din Bucureşti (1903); se înfiinţează societatea pe acţiuni româno-americană ,,Creditul petrolier”, ,,Vega” şi o societate româno-franceză ,,Acvila fraco-română” (1904); fabrica de cherestea Nehoiu (1908), cea mai mare din Europa la acea vreme; uzinele textile din Arad (UTA), în 1909; prima fabrică de acumulatoare şi pile electrice, ,,Tudor”, la Bucureşti (1911); intră în funcţiune la Cluj fabrica de încălţăminte ,,Dermata” (Clujana), în 1911; la Bucureşti, în 1912, se înfiinţează fabrica de ciment ,,Titan”; intră în funcţiune la Turda prima fabrică de produse chimice din ţara noastră (1914); se înfiinţează societatea pe acţiuni ,,Petrol Black”, în cea mai mare parte românesc, pentru exploatarea de rafinării şi societatea ,,Redeventă” numai cu capital românesc, pentru exploatarea şi prelucrarera ţiţeiului (1918).

Se înfiinţează până în 1919 mai multe şcoli pentru formarea tehnicienilor:

• la Bucureşti, în 1835, dr. Zucker înfiinţează şi conduce un curs practic pentru pregătirea meseriilor în specialităţile: lăcătuşerie, fierărie, topitorie, stungărie, tâmplărie şi rotărie;
• la ,,Academia Mihăileană” din Iaşi inginerul Alexandru Costinescu predă pentru prima dată, un curs de mecanică populară în limba română;
• se inaugurează, la Iaşi, în 1841, sub direcţia lui Carol Mihalic de Hodocin (1800-1863) ,,Şcoala de arte şi meserii”, care avea o secţie de reparat şi asamblat unelte agricole, precum şi şase ateliere: lăcătuşerie, fierărie, rotărie, curelărie, dulgherie şi strungărie;
• se înfiinţează la Bucureşti, în 1847, o şcoală de poduri, şosele şi mine;
• se deschide la Pantelimon, lângă Bucureşti, ,,Şcoala de Artăşi Meşteşuguri” dotatăcu instalaţii pentru producerea şi repararea uneltelor agricole;
• se deschide ,,Şcoala de poduri, şosele şi mine” din Bucureşti, în 1867. Şcoala avea durata de 5 ani. Prin reorganizarea învăţământului tehnic superior, în 1881, aceastăşcoalăse transformăîn ,,Şcoala naţionalăde poduri şi şosele” acordând absolvenţilor titlul de ingineri. Sub conducerea inginerului Gheorghe Duca s-a construit clădirea din Calea Griviţei, inauguratăla 2 octombrie 1886;
• în 1909, se organizeazăla Iaşi, prin grija profesorului Hurmuzescu prima şcoalăde aplicaţii a electricităţii, care în 1910 devine ,,Şcoala de electricitate” de pe lângăUniversitatea din Iaşi.

Aceastăperioadăde dezvoltare a societăţii române moderne este marcatăde naşterea şi activitatea unor personalităţi, care au contribuit la dezvoltarea învăţământului tehnic românesc:

• Elie Angelescu (1830-1882), profesor de matematicăşi mecanică;
• Gheorghe Kirilov (1845-1908) profesor de mecanicăla ,,Şcoala de poduri şi şosele” din Bucureşti;
• Petre Poni (1841-1925), chimist, profesor universitar la Iaşi;
• Gheorghe Duca (1847-1899), inginer şi profesor universitar la Bucureşti;
• Elie Radu (1853-1931), inginer, profesor de construcţii edilitare şi fundaţii la ,,Şcoala Politehnică” din Bucureşti;
• Gheorghe Em.Filipescu (1885-1937), inginer, profesor de staticăşi rezistenţa materialelor la Bucureşti;
• Ion S.Gheorghiu (1885-1968), inginer, profesor universitar la ,,Institutul Politehnic” din Bucureşti. A făcut cercetări în electrotehnicăşi energetică,
• Constantin Mănescu (1852-1922), profesor la ,,Şcoala naţională poduri şi şosele” din Bucureşti;
• Micloşi Corneliu (1887-1963), inginer, profesor universitar la ,,Institutul Politehnic” din Timişoara. A desfăşurat  cercetări în domeniul tehnologiei materialelor şi sudării;
• Constantin C. Teodorescu (1892-1972), profesor la ,,Şcoala Politehnică”din Timişoara;
• Nicolae Vasilescu-Karpen (1870-1974), inginer, profesor universitar la Bucureşti cu realizări în domeniul electrotehnicii, hidrodinamicii şi construcţiilor;
• Elie Carofoli (1901-1983), inginer electromecanic, specializat în aeronautică, profesor la ,,Institutul Politehnic” din Bucureşti;
• Dorin Pavel (1900-1979), inginer, profesor universitar la ,,Institutul Politehnic’’ din Bucureşti. A făcut studii şi cercetări în mecanica fluidelor, hidraulicăaplicatăşi maşini hidraulice;
• Ştefan Nădăşan  (1901-1967), inginer, profesor universitar la ,,Institutul Politehnic” din Timişoara. Are contribuţii deosebite în domeniul rezistenţei şi încercării materialelor;
• Ştefan Bălan (1913-1991), inginer constructor, profesor universitar la Bucureşti. Are contribuţii deosebite la dezvoltarea mecanicii teoretice şi aplicate;
• Costin D. Neniţescu (1902-1970), chimist şi profesor la ,,Institutul Politehnic” din Bucureşti;
• Martin Bercovici (1902-1971), inginer, profesor la ,,Institutul Politehnic” din Bucureşti, pionier al energeticii generale din ţara noastră;
• Gheorghe Manea (1904-1978), inginer, profesor de organe de maşini la ,,Institutul Politehnic” din Bucureşti.
• Remus Răduleţ(1904-1984), inginer electromecanic, profesor la ,,Şcoala Politehnică” din Timişoara şi la ,,Institutul Politehnic” din Bucureşti.
• Emilian Bratu (1904-1991), inginer chimist, profesor universitar la ,,Institutul Politehnic” din Bucureşti. A avut contribuţii în domeniul ingineriei chimice.
• Emil Botez (1914-1978), inginer mecanic, profesor universitar la ,,Institutul Politehnic” din Bucureşti. A avut contribuţii în tehnologia construcţiilor de maşini.

Pe lângăpersonalităţile inginereşti, remarcabile ca profesori, s-au făcut remarcaţi prin realizări deosebite, ingineri ca: inventatori, descoperitori de principii inginereşti, realizatori de construcţii inginereşti deosebite. Amintim câţiva dintre ei:

• George (Gogu) Constantinescu (1881-1965), inginer şi inventator, om de ştiinţă. A descoperit ştiinţa şi tehnica sonicităţii;
• Aurel Vlaicu (1882-1913), inginer şi inventator, constructor şi pilot de avioane;
• Henri Coandă(1886-1972), inginer şi inventator, specialist în aerodinamică;
• Traian Vuia (1872-1950), inginer şi inventator. Pilot şi constructor de avioane;
• Angel Saligny (1853-1931), inginer constructor şi om de ştiinţă. A construit podul metalic peste Dunăre, de la Cernavodă, cel mai lung pod metalic din Europa acelei vremi.

Fig.2.  Inginerul Aurel Vlaicu fotografiat în timpul campaniei militare din Bulgaria, în 1913 unde a efectuat primele misiuni aeriene. 

 Ion Sereş este dr. inginer, Director General Plastor SA Oradea

 Bibliografie 

[1]     O.,Drimba. Istoria culturii şi civilizaţiei. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984. 

[2]     St.,Bălan, N.,St.,Mihăilescu. Istoria ştiinţei şi tehnicii în România. Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1985. 

[3]     ***. Dicţionar Enciclopedic, Vol.I-VII. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996-2009. 

[4]     ***. România modernă. Documente fotografice, 1859-1949. Media Print, Bucureşti. 

[5]     Hochhauser, R. Contribuţie la o istorie a industriei de fabrică la Oradea în perioada 1848-1948. Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2010. 

[6]     Stoica, N., Dragomir, V. Moreni, un secol de petrol (1920-2000). Kormat Press, Ploieşti, 2001. 

[7]     ***. Cronica ilustrată a omenirii. Revoluţia industrială şi spiritul naţional (1849-1871). Vol. 9, Editura Litera, Bucureşti, 2011.